Care este Rolul Spiritului în Concepția unor Religii Importante
Spiritualitate

Care este Rolul Spiritului în Concepția unor Religii Importante

Credeți că răspund dogmele la problema fundamentală a vieţii, a morţii şi a evoluţiei sufletelor noastre după moarte? Este atât de important că ne închinăm cu trei sau cu cinci degete? Ce diferență este între religii?

Este atât de important că suntem catolici, ortodocşi, protestanţi, adventişti, evanghelişti, baptişti, penticostali sau atâtea şi atâtea alte secte religioase, atât timp cât toate susţin existenţa unui Dumnezeu-Tatăl şi a Fiului său Iisus, precum şi prezenţa spiritului nostru după moarte?

Merită să se ucidă oameni pentru că fac parte dintr-o religie sau alta, atât timp cât toţi ştim că suntem creaţi de un singur Dumnezeu?

Este mai bine să credem că sufletul nostru nu mai are nici o şansă de îndreptare? Religia creştină are la bază învierea lui Iisus Hristos.

Descarcă checklist-ul cu rugăciuni folosite în cele patru religii.

Care este Rolul Spiritului în Concepția unor Religii Importante

 

1. #CREŞTINISMUL

Creştinismul este a treia religie mondială monoteistă.

El nu este însă unitar, ci cunoaşte un întreg şir de curente şi secte. Creştinismul a fost întemeiat de Dumnezeul-om, Iisus Hristos, care a trăit pe pământ în Palestina, în timpul domniei împăraţilor romani Augustus şi Tiberius.

Acolo şi-a propovăduit învăţătura care a fost transmisă omenirii de către discipolii săi, apostolii. Izvoarele utilizate pentru studiul creştinismului sunt cărţile canonice ale Noului Testament care cuprind:

  • 1. Cele patru Evanghelii (cuvânt grecesc, care înseamnă „buna vestire”) atribuite lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Ele povestesc viaţa lui Iisus Hristos, predicile pe care le-a ţinut, minunile pe care le-a făcut, răstignirea şi învierea lui.
  • 2. Faptele apostolilor, adică povestiri despre primii propovăduitori ai creştinismului
  • 3. Epistolele apostolilor către diferite comunităţi creştine
  • 4. Apocalipsa sau revelaţia Sfântului Ioan Teologul. Biserica creştină consideră cele patru Evanghelii şi Apocalipsa, de revelaţie divină, inspirate de Duhul Sfânt.

Din acest motiv fiecare cuvânt este considerat adevăr absolut. Problema existenţei istorice a lui Iisus nu poate fi pusă la îndoială (numai marxiştii au căutat s-o pună la îndoială). Figura lui Iisus Hristos este complexă.

Iisus este numele propriu al propovăduitorului, iar Hristos este un nume comun care, în greacă, înseamnă „unsul”. Naşterea lui a fost prevăzută de foarte mulţi proroci ca trimis al lui Dumnezeu.

Însuşi Iisus când se referă la Dumnezeu îi spune Tatăl Ceresc. Cunoaştem foarte bine calităţile sale de medium, cel mai mare din câţi s-au născut pe pământ.

Cât despre existenţa spiritului după moarte, religia creştină crede în ea, susţinând că după moarte spiritul se înalţă la ceruri, aşteptând judecata de apoi.

Toate faptele pe care le-a înfăptuit Iisus Hristos sunt descrise în ştiinţa spirituală, ca fiind efecte ale unui medium foarte dezvoltat.

În ceea ce priveşte învierea lui din mormânt, un singur aspect poate fi diferenţiat: nu trupul de carne al lui Iisus a revenit la viaţă, acesta a fost
dematerializat, iar apariţia lui a fost o fantomă materializată, ca putere a spiritului de a „produce” materie.

Treimea creştină este formată din Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Sfântul Duh, care este principiul abstract al gnosticilor. În ştiinţa spirituală, această trinitate este prezentată de sinea spirituală (Eul), corpul astral şi corpul eteric.

În ceea ce priveşte existenţa spiritului după moarte, religia creştină propovăduieşte această existenţă a spiritului, dar nu dă nici un fel de indicii asupra felului cum evoluează el, mulţumindu-se să spună că el va aştepta acolo judecata de apoi, după care va merge în Rai sau în Iad.

Un rol decisiv a avut împăratul Constantin cel Mare, care, înainte de lupta cu Maxenţiu, a visat o cruce pe cer, sub care scria: „Prin ea vei învinge”.

El a pus acest semn al crucii pe steagurile luptătorilor lui, repurtând victoria respectivă, după care creştinismul a fost declarat religie de stat. Scindarea Imperiului Roman, din secolele III-IV d.Hr., în Imperiului Roman de Apus şi Imperiului Roman de Răsărit, a dus şi la scindarea bisericii: una de Apus şi alta de Răsărit.

În apus, din cauza declinului şi apoi a dispariţiei puterii imperiale, aproximativ în anul 476 d.Hr. a crescut foarte mult autoritatea episcopului de Roma, care a căpătat denumirea de papă. Ruptura definitivă dintre cele două biserici s-a produs în anul 1054.

Spre deosebire de dogma Bisericii de răsărit, care nu admite provenienţa Sfântului Duh de la Dumnezeu-Fiul, dogma Bisericii de apus admite această provenienţă; această divergenţă este ireconciliabilă.

Între cele două biserici au apărut şi deosebiri în particularităţile rituale: botezul prin stropirea cu apă, în loc de scufundarea în apă ca la ortodocşi, ungerea cu sfântul mir numai a celor majori, nu şi a copiilor, împărtăşania numai cu pâine (cu pâine şi vin numai a membrilor clerului), pâinea nedospită (asma) pentru împărtăşanie, semnul crucii făcut cu cele cinci degete şi folosirea limbii latine în slujbele religioase etc.

Particularităţile canonice ale catolicismului sunt următoarele: celibatul întregului cler (la ortodocşi numai pentru călugări), interdicţia de a ieşi din tagma preoţească, instituţia cardinalilor, primatul papilor, recunoaşterea a douăzeci şi unu de concilii ecumenice în loc de şapte ca la ortodocşi, caracterul indisolubil al căsătoriei.

În ceea  ce privește spiritul, nu corpul carnal al lui Iisus a fost dus la cer, deşi mulţi cred că el s-a înălţat la cer în corpul său de carne, deoarece acesta nu a fost găsit în mormânt după Învierea Sa (Marcu 16: 5-7).

De asemenea, după moartea sa, Iisus s-a arătat discipolilor săi într-un corp de carne, pentru a le dovedi că este întradevăr în viaţă.

Arătându-se o dată, când de faţă era şi apostolul Toma, cel care nu credea încă în Înviere, i-a spus acestuia să-şi pună mâna pe cicatricea dintre coastele sale, pentru a se convinge de Învierea Sa (loan 20: 24-27), dar acestea nu sunt dovezi că Iisus a înviat în corpul său de carne în care a fost dat morţii.

Oamenii formaţi din carne şi oase nu pot trăi în cer. Vorbind despre învierea pentru viaţa cerească, Biblia spune: „Este semănat corp fizic, este sculat corp spiritual… carnea şi sângele nu pot moşteni regatul lui Dumnezeu” (Corinteni 15: 44-50).

Numai spiritele dotate cu corp spiritual pot trăi în cer.

Care este importanţa Bisericii creştine (în special cea ortodoxă) din punct de vedere al comunicării spiritului nostru cu spiritele sfinţilor?

În biserică, prin puterea de concentrare şi de gândire a preotului, prin rugile ce se adresează sub forma diferitelor cântări ale acestuia, în special la Sfânta Liturghie, se urmăreşte coborârea puterii spirituale a divinităţii şi materializarea ei prin coborârea Duhului Sfânt, care va sfinţi pâinea şi vinul cu care credincioşii vor fi împărtăşiţi, fiind astfel binecuvântaţi de Dumnezeu, stabilindu-se indirect legătura credincioşilor cu spiritul divin.

Toată slujba de liturghie nu este altceva decât un act de magie benefică, prin care se încearcă comunicarea cu divinitatea, cerându-i-se acesteia ajutorul, în îndeplinirea diverselor dorinţe.

Diferenţa dintre liturghia ortodoxă şi cea catolică este că, în liturghia ortodoxă, Domnul se face prezent cu trupul şi sângele său, prin chemarea Duhului Sfânt, pe când în cea catolică prin cuvintele: „Luaţi, mâncaţi, beţi dintru aceasta toţi”.

În liturghia catolică nu se afirmă decât o legătură de amintire a ceea ce s-a făcut în Cina cea de Taină, nu se afirmă deci o lucrare prezentă a Duhului Sfânt.

Tot acest ritual magic se bazează pe credinţa în puterea spiritului înalt al lui Hristos şi pe amintirea învierii lui, prin materializarea spiritului lui şi apariţia în carne şi oase după moarte, precum şi pe puterea pe care El a dat-o apostolilor în ziua Cincizecimii, a cincizecea zi după înviere, când Duhul Sfânt s-a coborât asupra apostolilor sub forma unor limbi de foc, dându-le acestora la rândul lor puteri pe care până atunci nu le cunoşteau, spre a putea propovădui credinţa în Hristos în toată lumea.

2. #IUDAISMUL

Religia evreilor este una dintre puţine religii naţionale ale lumii antice care s-a păstrat până astăzi. Iudaismul este numit şi religie mozaică, adică religia lui Moise. O parte foarte importantă a iudaismului a intrat în componenta creştinismului şi islamismului.

Astfel, Biblia, care reprezintă istoria poporului evreu, este un obiect de credinţă şi veneraţie pentru clerul catolic şi ortodox. Ea este considerată a fi fost scrisă după inspiraţia Sfântului Duh. Biblia înseamnă în greceşte „cărţile”.

În componenţa ei intră Cărţile Legii (în ebraică Tora sau aşa-numitul Pentateuh al lui Moise).

Aceste mici cărţi sunt:

  • Facerea vorbeşte despre crearea de către Dumnezeu a lumii şi a omului, despre viaţa primilor oameni în Rai, despre căderea în păcat şi izgonirea lor din Rai, despre potopul lui Noe, despre patriarhii Avraam, Isaac, Iacov, Iosif şi fraţii săi şi despre aşezarea evreilor în Egipt.
  •  Ieşirea cuprinde viaţa lui Moise şi eliberarea evreilor din Egipt, cu vestitele zece porunci ale lui Dumnezeu.
  •  Leviticul cuprinde legislaţii religioase.
  •  Numerele este istoria evreilor după ieşirea lor din Egipt până la cucerirea Palestinei (Ţara Canaanului).
  •  Deuteronomul cuprinde, de asemenea, un corp de legislaţii religioase.

Al doilea grup de cărţi biblice îl alcătuiesc cărţile istorice:

Cartea Judecătorilor, Cartea lui Rut, cele patru Cărţi ale Regilor, două cărţi de cronici, Cărţile lui Ezdra, Neemia, Cartea Esterei, Cartea lui Iov, precum şi Psalmii (culegere de imnuri religioase atribuite lui David), Pildele lui Solomon, Ecleziastul şi Cântarea Cântărilor.

Al treilea grup îl alcătuiesc cărţile profeţilor: Isaia, Eremia, Ezechiel, Daniel şi cărţile celor doisprezece aşa-zişi mici profeţi: Oseia, Loil, Amos, Avdia, Iona, Miheia, Naum, Avacum, Sofonie, Agheri, Zaharia şi Maleah.

Toate aceste cărţi sunt denumite de creştini Vechiul Testament.

Originea acestor cărţi nu este bine stabilită până în momentul actual, dar primele patru cărţi sunt atribuite lui Moise, care le-a scris prin revelaţii de la Dumnezeu. Legătura în credinţă a poporului evreu şi Dumnezeu s-a făcut prin actul circumciziei.

Avraam a primit poruncă de la Dumnezeu care i-a spus: „Iar legământul dintre mine şi tine şi urmaşii tăi după tine, din neam în neam, pe care trebuie să-l păziţi, este acesta: toţi cei de parte bărbătească ai voştri să se taie împrejur.

Să vă tăiaţi împrejur şi acesta va fi semnul legământului dintre mine şi voi. În neamul vostru tot pruncul de parte bărbătească născut la voi în casă, sau cumpărat cu bani de la alt neam, care nu-i din seminţia voastră, să se taie împrejur în ziua a opta”.

Evreii cred cu toţii într-un singur Dumnezeu, cel care a creat lumea şi tot universul pe care îl numesc Iahve.

Cucerirea Palestinei de către evrei a început în secolele XV-XVI î.Hr. şi s-a prelungit câteva secole.

Această cucerire este reprezentată în Biblie tot ca o poruncă a lui Dumnezeu: „Scoală dar (îi spune Dumnezeu lui Iosua) şi treci Iordanul, tu şi tot poporul acesta în ţara pe care o voi da fiilor lui Israel, tot locul pe care-l vor călca tălpile picioarelor voastre vi-l voi da vouă, cum am spus lui Moise.

Ierihonul a fost primul oraş canaanean cucerit prin luptă. Uneori Iahve ia parte direct la luptă, ajutându-şi poporul, de exemplu în bătălia israeliţilor împotriva amoviţilor. Domnul a aruncat asupra lor grindină mare din cer, iar cei ce au murit de grindină au fost mai mulţi decât cei ucişi de fiii lui Israel cu sabia.

Este descrisă apoi cucerirea Ierusalimului de către regele Babilonului în anul 586 d. Hr., captivitatea evreilor în Babilon şi întoarcerea în Palestina în timpul regelui persan Cirus.

Toate aceste evenimente au fost prevăzute cu exactitate de mai mulţi profeţi, care nu reprezintă altceva decât nişte mediumi de premoniţie.

Iudaismul a fost şi rămâne o religie legată în întregime de viaţa pământească şi nu de viaţa de după moarte. El a dezvoltat ideea că poporul evreu reprezintă poporul ales.

Dacă evreii suferă, vinovaţi de acest lucru sunt ei înşişi. Ei păcătuiesc, ei încalcă poruncile Domnului, iar Dumnezeu îi pedepseşte. Cu toate acestea, ei rămân poporul ales, căci va veni timpul când Iahve îl va ierta şi-l va înălţa mai sus decât toate popoarele.

Se crede că evreii ar fi trăit pe o altă planetă. În ciclul lor pe această planetă, au fost supuşi unei judecăţi de către Dumnezeu şi acesta, găsindu-i vinovaţi, i-a trimis pentru o nouă reîncarnare şi un nou ciclu evolutiv, spiritual, pentru purificarea sufletului.

Ei au trăit de-a lungul veacurilor prin diferite ţări şi, în vremurile existenţei marii civilizaţii egiptene, s-au reîncarnat în această ţară, unii dintre ei fiind chiar încarnaţi ca preoţi egipteni.

Spiritele superioare din atmosfera spirituală a pământului s-au încarnat în sânul poporului egiptean, iar unul dintre ei a fost chiar spiritul guvernator al planetei respective, cunoscut sub numele de Moise, care s-a născut în Egipt.

Când spiritele superioare reîncarnate în preoţi egipteni au părăsit planeta, în Egipt s-au încarnat alte spirite inferioare şi o dată cu aceasta încep persecuţia şi robia evreilor din Egipt.

Din acel moment, evreii au fost nevoiţi să se separe de noile spirite care se reîncarnau în poporul egiptean. Datorită acestei persecuţii şi acestei robii a poporului ales, spiritul lui Dumnezeu i se arată lui Moise pe muntele Sinai, care îi spune să-şi ia poporul şi să treacă în ţara Canaanului.

În schimb, nu explică de ce evreii nu au recunoscut pe cel mai evoluat spirit reîncarnat în sânul poporului lor, pe Iisus Hristos ca fiu al lui Dumnezeu, căci, se ştie, condamnarea la moartea şi răstignirea lui au fost cerute cu insistenţă de evrei, atunci când Pilat din Pont, ca guvernator al Romei pentru Palestina, a cerut ca aceştia să aleagă pentru graţiere între Iisus şi tâlharul Baraba.

Evreii au cerut să fie graţiat Baraba, iar Iisus să fie răstignit. Se cunoaşte, de asemenea, faptul că evreii îl aşteaptă încă pe trimisul lui Dumnezeu, căci pentru ei încă nu a venit.

Se ştie din Biblie că, după înăbuşirea în sânge a revoltelor împotriva dominaţiei romane (anii 60-67, 132, 135 d.Hr.), după ce Ierusalimul a fost distrus în întregime, a avut loc emigrarea evreilor în masă – perioada diasporei. În diasporă a început organizarea sinagogilor, case de rugăciuni şi totodată centre ale vieţii sociale.

Sinagogile au apărut nu numai în diasporă, dar şi în Palestina, inclusiv în Ierusalim.

Concluzionând, constatăm că adepţii iudaismului cred într-o singură divinitate supremă, Dumnezeu, pe care ei îl numesc Iahve, cred în existenţa spiritului după moarte şi, de asemenea, cred în puterea de a comunica cu spiritele morţilor.

În Biblie se spune că Saul, regele Israelului, s-a dus la En Dor să consulte spiritul unui mort prin intermediul unui medium, care era o femeie. A reuşit să evoce spiritul lui Samuel care i-a comunicat că o să piardă lupta cu filistinii, evenimente ce au avut loc într-adevăr.

Deosebirea faţă de alte credinţe religioase şi faţă de ştiinţa spirituală, constă în aceea că adepţii iudaismului nu cred în reîncarnare, spiritul aşteptând judecata de apoi după faptele sale, în urma căreia va fi trimis după faptele sale în Iad sau în Rai.

3. #BUDISMUL

Budismul este a doua religie mondială monoteistă, care joacă un rol important în istoria popoarelor Asiei. Originea ei nu s-a putut încă stabili exact. Budiştii din sud o situează aproximativ spre sfârşitul secolului al Vl-lea î.Hr. Buddha s-a născut probabil în Nepal – aproximativ în anul 490 î.Hr.

Baza concepţiei budismului o constituie cele patru adevăruri supreme:

  • teoria suferinţei
  • cauzele suferinţei
  • urmărea suferinţelor
  • căile de curmare a suferinţelor

Întreaga viaţă este o suferinţă, iar cauza suferinţei este ataşamentul faţă de viaţă, dorinţa fierbinte de a exista. Această dorinţă fierbinte duce din reîncarnare în reîncarnare.

Calea formată din cele opt drumuri duce la nimicirea dorinţelor: credinţa dreaptă, hotărârea dreaptă, cuvântul drept, fapta dreaptă, modul de viaţă drept, dorinţele drepte, gândurile drepte, contemplarea dreaptă.

Urmând această cale a celor opt drumuri, poţi să ajungi la perfecţiune, adică Nirvana, treapta cea mai evoluată a spiritului, prin reîncarnări succesive (Sansara).

Moartea nu-l eliberează pe om de suferinţele existente deoarece, după ea, urmează o nouă naştere. Nu se reîncarnează decât acela care a ajuns la starea de Arhat, de sfânt, care a ajuns la cunoaşterea adevărului.

Budismul crede că reîncarnarea se poate face în orice chip, nu numai în om, ci şi în animal, în plantă, dar forma superioară a reîncarnării o reprezintă naşterea ca om, deoarece numai în această stare este posibilă trecerea la starea ideală de Nirvana (sfânt).

Budismul a cuprins întreaga Asie de Sud-Est, luând mare răspândire în Tibet.

În India s-a dezvoltat yoga, prin care se ajunge la desprinderea corpului astral de trup cu performante extraordinare asupra subconştientului. Yoghinii experimentaţi îşi comandă trupului modificări de temperatură, de presiune arterială, de puls, stări cataleptice sau chiar moarte aparentă.

Este cunoscută, de asemenea, puterea extraordinară a fachirilor de a produce hipnoza prin telepatie în masă.

Este relatată o experienţă de telechinezie când, atât timp cât fachirul se concentrează, o pasăre moartă este însufleţită şi poate zbura, sau puterea de germinare şi creştere a unui bob de grâu în câteva minute prin puterea de transmisie a forţei vitale, prin privire şi prin gând. Budismul crede într-o singură divinitate supremă, în Dumnezeu, ca unic creator al omului şi al universului.

4. #ISLAMUL

Islamul a luat naştere în Arabia în secolul al Vll-lea d.Hr. Potrivit tradiţiei musulmane, fondatorul a fost Mahomed, un arab din Mecca.

Fiind orfan, Mahomed a fost crescut de bunicul său şi apoi de către un unchi. Prima lui soţie, Khadidja, a fost mai mare cu cincisprezece ani decât el.

Mahomed avea patruzeci de ani când a auzit pentru prima oară în deşert vocea îngerului Gabriel. După moartea Khadidjei, a mai avut încă zece soţii, iar la vârsta de patruzeci şi şapte de ani, au apărut revelaţiile.

Doctrina musulmană spune că prima casă a lui Allah, construită de Adam, a fost distrusă în timpul potopului lui Noe. A fost reconstruită la Mecca de către Abraham şi fiul său Ismail.

Ea conţine între zidurile sale o piatră neagră, căzută din cer, trimisă de îngerul Gabriel lui Abraham. De atunci musulmanii se întorc spre Mecca în timpul rugăciunii.

Revelaţiile trimise de Dumnezeu lui Mahomed au fost consemnate apoi în cartea sfântă numită Coranul, care este principala carte sfântă a musulmanilor, aşa cum este pentru evrei Pentateuhul lui Moise, sau pentru creştini Evanghelia.

Personal, Mahomed n-a scris nimic, el era după toate probabilităţile neştiutor de carte. Din însemnările lui a fost alcătuită în anul 650, pe timpul domniei lui Osman, cel de-al treilea urmaş al lui Mahomed, o culegere care a fost intitulată Coran (citire), fiind declarată sfântă.

Ea ar fi fost dictată profetului de către arhanghelul Gabriel. Coranul este împărţit în o sută paisprezece capitole (sure), în care se fac proslăviri ale măreţiei şi puterii lui Allah, care nu este altul decât Dumnezeu, cel ce a creat lumea şi pământul.

Islamismul susţine persistenţa spiritului după moarte – cei păcătoşi vor fi trimişi în Gheena. O altă parte a literaturii religioase a musulmanilor este Sunna, alcătuită din legende sfinte despre viaţa, minunile şi învăţămintele lui Mahomed.

Se poate considera că Mahomed a trăit în jurul anilor 570-632, mai întâi în Mecca şi apoi în Medina. Elementul fundamental este adorarea lui Allah şi ascultarea necondiţionată a voinţei lui.

Însuşi cuvântul islam înseamnă „supunere”. În concluzie, doctrina islamică susţine că există un singur Dumnezeu, Mahomed fiind trimisul şi profetul său, că, înaintea lui, Dumnezeu a trimis şi alţi profeţi.

Aceştia sunt menţionaţi în Biblie: Adam, Nor, Avraam, Moise, Iisus al creştinilor. Dintre toţi, Mahomed este cel mai mare.

Islamul crede, de asemenea, că există spirit: spirit bun şi spirit rău. În cea din urmă zi, morţii vor învia şi toţi îşi vor primi pedeapsa după faptele lor, cei drepţi vor merge în Rai, iar cei păcătoşi vor arde în focul Gheenei.

De asemenea, mai susţine că există o predestinare divină: Allah a stabilit fiecăruia dinainte destinul său. Poruncile sale practice şi rituale sunt: rugăciunea obligatorie repetată de cinci ori în fiecare zi la ore stabilite, spălarea obligatorie înainte de rugăciune, un impozit în folosul celor săraci, un post anual în decursul întregii luni a zecea (Ramadanul), pelerinajul la oraşul sfânta Mecca, unde musulmanul credincios trebuie să meargă cel puţin o dată în viaţă.

Musulmanii au o serie de obiceiuri comune cu evreii: circumcizia obligatorie la băieţi între şapte şi zece ani, interdicţia de a consuma carne de porc, interdicţia strictă de a desena, picta sau sculpta chipul lui Allah, precum şi orice imagine de om viu sau animal, interdicţia de a consuma alcool.

Prescripţiile religioase musulmane propagă războiul sfânt în numele credinţei: timp de opt luni pe an să se poarte război împotriva necredincioşilor, aceştia să fie exterminaţi, iar averea lor să fie luată ca pradă (Coranul).

Islamul s-a răspândit pe un teritoriu vast din Spania până în Asia Centrală şi la frontierele Indiei, în nordul Indiei, în nordul Caucazului şi în Siberia occidentală, precum şi în alte teritorii.

În concluzie, adepţii islamului cred într-o singură divinitate supremă, care a creat viaţa şi universul, cred în spiritele superioare, pe care le numesc îngeri, şi în spirite inferioare care vor merge în Gheena (Iad).

Consideră profeţii ca trimişi ai lui Dumnezeu şi nu cred în reîncarnare. Adepţii islamului cred în puterea revelaţiei, ca şi adepţii iudaismului şi ai creştinismului, ca formă de manifestare a spiritului, prin apariţia auzului spiritual.

Concluzie

Ei bine, numai în prezent există peste 4.300 de religii, prereligii, biserici, culte sau organizaţii care îi împart pe cei aproape şapte miliarde de locuitori ai planetei.

Probabil că nu vom şti niciodată câte credinţe au fost răspândite pe Pământ, cu atât mai mult cu cât multe dintre ele au dispărut înainte de a fi consemnate în datele oficiale sau înainte măcar ca oamenii care le urmau învăţăturile să apuce să le propovăduiască printre semenii lor.

Este atât de important că suntem catolici, ortodocşi, protestanţi, adventişti, evanghelişti, baptişti, penticostali sau atâtea şi atâtea alte secte religioase, atât timp cât toate susţin existenţa unui Dumnezeu-Tatăl şi a Fiului său Iisus, precum şi prezenţa spiritului nostru după moarte?

Dacă cunoști o altă religie care este importantă în credința pe acest pământ poți să ne povestești despre ea la rubrica comentarii.

Tags

Bioenergoterapeut

In urma experiențelor paranormale trăite de-a lungul vieții am scris cinci cărti: Mesagerii Luminii, Alternanța, Dimensiunea IV, Bioenergia-Terapie blândă și Miriam. Abonează-te

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

*