[dropcap]M[/dropcap]ajoritatea oamenilor știu despre Stonehenge ca fiind o colecție de pietre mari, vechi sau megalitice, așezate într-un cerc pe dealurile ușor calcaroase din Salisbury, Wiltshire din Anglia.
După ce ajungi în Londra, și ai șansa de a vizita situl preistoric prima întrebare care îți vine în minte este:
„De ce ar vrea cineva să folosească pietre atât de mari pentru a construi ceva?”
De-a lungul timpului au fost lansate mai multe ipoteze privind această construcție.
Nu este atât de simplu pentru că, Stonehenge reprezintă o problemă destul de dificilă pentru arheologi.
5 Particularități care fac din Stonehenge cel mai important sit preistoric
#1. Este asemănătoare cu o construcție antică pentru epurare utilizând bancuri și șanțuri. Amenajarea este unică, pentru că aproape toate celelalte lucrări de pământ vechi au un interior și un banc exterior.
Din anumite motive, acest lucru este inversat în sit, unde bancul exterior cuprinde rămășițele unor bancuri interioare, odinioară învechite.
#2. Este, de asemenea, similar cu structurile vechi megalitice în utilizarea pietrei, dar calitatea manoperei este unică.
Buiandrugii sprijiniți pe vârful a doi stâlpi au fost securizați folosind articulații buton și soclu, care sunt mai familiarizate astăzi structurilor din beton prefabricat.
Probabil singurul alt site antic care demonstrează această metodă de legătură din piatră este Piramida din Giza, unde a fost folosită pentru a asigura pietrele de temelie.
#3. Stonehenge este așezat într-un peisaj megalitic mai mare, populat de șosele, morminte de cameră și morminte de trecere.
Pietrele individuale cu dimensiune normală și finisările acestora văzute aici nu sunt neobișnuite pentru epoca neolitică.
Treizeci de stâlpi, fiecare cântărind aproximativ 30 de tone, un inel perfect de grinzi de peste 30m (100ft) în diametru este ceva extraordinar.
#4. Având în vedere dimensiunea șanțului înconjurător și numărul de pietre, există puține dovezi care arată că acesta a fost construit folosind uneltele zilei – coarne și os.
De exemplu, există două probe de radiocarbon disponibile care a plasează ridicarea a celor 75 de pietre care alcătuiesc Cercul Sarsen și Trilithons, cu o diferență de execuție de aproape 2000 de ani.
.
#5. Este atât de bine conceput încât unii observatori cred că a funcționat ca un calendar solar și lunar într-un moment în care societățile agrare emergente din Britania Neolitică au devenit conștiente de semnificația Soarelui și a Lunii în predicția sezoanelor.
Această viziune contrastează cu arheologii britanici care îl cred un mod „simbolic” pentru o cultură care se leagă de spiritele moarte.
În acest scop, „autoritățile” par dispuse să facă aproape orice pentru a păstra acest sit un monument național.
Aproape toate încercările de a recrea tehnicile considerate că au fost utilizate pentru transportul, pregătirea și ridicarea pietrelor se fac din punctul de vedere al consolidării teoriei neolitice.
O reevaluare de către Laboratorul Ancient Monuments (AML) a materialului radiocarbonat recuperat în timpul expansiunii sitului a avut drept scop consolidarea acestor faze stabilite.
Se crede că acest imens monument avea o funcţie religioasă legată de cultul solar (şi, probabil, totodată de cultul morţilor).
Într-adevăr, ansamblul este în aşa fel orientat, încât, la data solstiţiului de vară, răsăritul soarelui apare în direcţia axei drumului de acces în grandiosul sanctuar.
Arheologii englezi îi atribuie o funcţie de cercetare astronomică.
Dar, este de asemenea posibil ca în acest cadru atât de solemn să fi avut loc şi procesiuni la mormintele strămoşilor.
Acest caracter funerar este atestat nu numai de necropolele din jur, ci şi de faptul că unele blocuri ale complexului sunt perforate.
Ori, destinaţia acestor aşa-numite „găuri ale sufletelor” este interpretată de unii arheologi ca servind, potrivit concepţiei constructorilor monumentului, ieşirii şi reintrării în mormânt a sufletului morţilor.
Dincolo de asemenea ipoteze însă, rămâne faptul că grandioasa şi solemnă arhitectură a complexului creează un cadru de mare efect al unui sanctuar în care se desfăşurau practicile celtice ale omului epocii neolitice.
Prin forma dolmenului, şi într-un mod mai amplu, mai complex, prin ansamblul de tipul Stonehenge, sunt clar materializate, şi pentru prima dată în istoria civilizaţiei, principiile fundamentale ale arhitecturii:
[tie_list type=”lightbulb”]
- delimitarea unui spaţiu interior
- opoziţia între partile purtătoare (blocurile verticale) şi părţile purtate (lespedea sau arhitrava)
- principiul ordinei, cel al ritmului şi cel al simetriei
[/tie_list]
În această formă arhitectonică primară, impunătoare tocmai prin simplitatea ei, vedem prefigurându-se principiul alternarii coloanelor şi raporturilor lor cu antablamentul.
Putem recunoaşte, cu alte cuvinte, însăşi prototipul îndepărtat al sălilor hipostile ale templelor egiptene.
Monumentele megalitice, unele contemporane sau chiar anterioare datei construirii primelor temple din Mesopotamia şi Egipt, marchează începutul arhitecturii monumentale.
Omul nu mai este acum preocupat exclusiv de a-şi construi un adăpost, nu se mai gândeşte doar la caracterul strict şi imediat utilitar al construcţiei. El concepe un monument arhitectonic destinat grupului său social, conferind monumentului o funcție excepţională, solemnă, religioasă (deci, o funcţie publică).
Sub raport tehnic şi la 22 km de acest sit, la Avebury, se mai pot vedea rămăşiţele unui complex megalitic de tip henge mai mare. Era constituit din 650 de monolii.
Fiecare bloc avea înălţimea de 4 metrii, blocurile formând două cercuri cu diametrul de 91 m.
O stradă largă de 15 m şi lungă de 2.400 m conducea, de la acest sanctuar, la o construcţie rituală de pe o colină din apropiere.
Bazându-se pe cercetări noi, E. Hadingham (1975) stabileşte dată de 2750 î.e.n. pentru primul cerc şi 1900 i.e.n. pentru al treilea.
„S-ar putea ajunge la concluzia că monumentul era destinat determinării unor importante cicluri astronomice” E. Hadingham
„Scopul acestui complex monumental a fost, cu siguranţă, acela de a prevedea eclipsele”
F. Hoyle
Probabil că şi menhirul avea o semnificație magico-religioasă, nu era numai piatră funerară.
Când sufletul părăseşte mortul, îşi caută un alt lăcaş, un alt trup.
Acest alt trup este menhirul!
El servea la primirea sufletului unui om care era înmormântat în apropiere sau chiar foarte departe.
De aceea există şi menhire în aşa fel cioplite încât înfăţişează, în formă brută, un trup omenesc.
Estetic, pentru evoluţia viitoare a arhitecturii (cf. Huyghe), constructorii unor ansambluri mari de tipul Stonehenge demonstrează că au ajuns în posesia unor anumite noţiuni (de centru, de cerc, de axă, de ritm etc.) care, de acum înainte vor rămâne definitiv la baza acestei arte care este arhitectura.
Construcţia monumentelor megalitice arata ca la această dată există o organizare socială ierarhizată.
Interesante şi elocvente sunt, în acest sens, anumite date tehnice care vin în sprijinul unei asemenea presupuneri.
Numărul morminelor megalitice din vestul şi nordul Europei se ridică 40.000-50.000. Există, numai în insulele britanice, aproximativ 200 de cromlehi de tipul henge.
Există, numai în sudul Franţei, peste 500 de dolmeni. Lespedea de acoperiş a dolmenului din La Ferte-Bernard cântăreşte 90 de tone; altele asemănătoare, 80, 75,60, 40 de tone.
Cea din Mahe-Rehal are 11,50 m lungime pe 4,40 m lăţime. Unele blocuri cam de aceeaşi greutate au trebuit să fie aduse, pe uscat, de la o distanţă de 30 de km, şi chiar mai mult.
Cel mai impresionant, ca dimensiuni, este dolmenul din Menga (lângă Antequera, în Andaluzia), lung de 25,40 m, lat de 6,50 m şi înalt de 3,30 m.
Dolmenul este construit din numai 31 de blocuri.
Camera funerară (un mormânt colectival mai multor şefi de trib sau al unei singure căpetenii). A ceasta este precedată de un coridor de acces acoperit cu o singură lespede.
Este închis de o altă lespede monolitică (de formatrapezoidala neregulată) lungă de 10 şi 12 m, lată de 6 şi 7 m, groasă de 2 m.
Această lespede monolitică are un volum de 135 m și o greutate de 320 de tone.
Dolmenul era în întregime acoperit de o movilă de pământ, un tumul cu diametrul de 50 m.
Asemenea date ne pot da o idee despre enormele dificultăţi tehnice pe care constructorii epocii neolitice le-au rezolvat, totuşi.
Astfel la transportul menhirului din Locmariaquer (înălţime 20,40 m, greutate 348 tone), a fost nevoie de 300 de oameni care acţionau 40 de pârghii.
Pentru că blocul să fie tras pe aceste rulori afost nevoie de 1.750 de oameni sau 250 de boi; dar la o simplă panta de teren de numai doua grade, numărul acestora se ridică la 2.100 de oameni sau 300 de boi.
În fine, pentru a înalta menhirul în poziţie verticală a fost necesar efortul a peste o mie de oameni!
Toate aceste operaţii extrem de grele presupun existenţa unei colectivităţi de celputin 10.000 de persoane.
Implică o anumită organizare aministrativă, o anumită specializare (cioplitori de piatră), o diviziune ocazională a muncii; apoi, importante rezerve alimentare pentru oamenii folosiţi în construcţie şi transport, pentru „tehnicieni”, pentru supraveghetori.
Şi totul, pentru a înalţa un monument rudimentar, dar marcând un moment dintre cele mai interesante din istoria culturii şi civilizaţiei epocii preistorice.