Cum Trebuie să Acționăm în Tratarea Secretului Nostru Comun: Depresia
Dezvoltare și evoluție

Cum Trebuie să Acționăm în Tratarea Secretului Nostru Comun: Depresia

Există perioade când  începem să ne pierdem interesul față de cam toate lucrurile. Nu mai vrem să facem nimic din tot ce ne plăcea înainte, fără să știm de ce. Opusul depresiei nu este fericirea, ci vitalitatea, iar această vitalitate pare că ne părăsește în acel moment.

Un lucru de care adesea nu se ține seama când se instaurează  depresia este acela că tu știi că e ridicol. Știi că ceea ce simți e ridicol. Cu toate astea ești prins ca-ntr-o ghiară și nu ești în stare să ocolești starea asta. Așa începi să faci mai puține, să gândești mai puțin și să simți mai puțin. Este un fel de renunțare.

Se instalează apoi anxietatea.  Ai tot timpul aceeași senzație pe care o ai când mergi și aluneci sau te împiedici, gata să cazi la pământ, însă în loc ca senzația să dureze o fracțiune de secundă, ea poate să dureze zile sau câteva luni.

Ai senzația că ți-e frică tot timpul, fără să știi însă de ce ți-e frică. Începi atunci să te gândești că e mult prea dureros să fii în viață și singurul motiv de a nu te sinucide este acela de a nu-i face pe alții să sufere.

Cum Trebuie să Acționăm în Tratarea Secretului Nostru Comun: Depresia

 

În continuare este necesar tratamentul cu medicamente. Apoi începi să te lupți cu această întrebare îngrozitoare: dacă nu ești omul puternic care ar fi rezistat în alte condiții mai mizere, atunci cine ești?

Dacă iei pastile, aceste pastile te ajută să fii tu însuți cu adevărat sau te transformă în altcineva? Ce părere să ai atunci dacă te fac să fi altcineva?

Pornești la luptă cu două avantaje. În primul rând știi că, obiectiv vorbind, avem o viață frumoasă, și că dacă reușim să ne facem bine ne așteaptă ceva la capătul drumului pentru care merită să trăim. În al doilea rând, aveam acces la un tratament bun.

Până când într-un final vei înțelege că va trebui să iei pastile și să faci tratament toată viața. Apoi vine întrebarea: Dar este o problemă chimică sau o problemă psihologică? Are nevoie de un leac chimic sau de unul filozofic?

Astfel vei înțelege că de fapt nu am avansat destul în niciunul dintre domenii încât să explicăm bine lucrurile. Atât tratamentele chimice cât și cele psihologice joacă un rol. De asemenea am înțeles că depresia este ceva atât de înrădăcinat în noi încât nu poate fi separată de caracterul nostru și de personalitate.

Vreau să spun că tratamentele pentru depresie sunt groaznice. Nu sunt prea eficiente. Sunt extrem de costisitoare. Au o mulțime de efecte secundare. Sunt un dezastru.

Depresia este neajunsul din dragoste. Dacă ești căsătorit și te gândești „Dacă soția mea va muri, îmi voi găsi alta” nu ar fi dragostea pe care o știm noi. Nu există dragoste fără anticiparea pierderii, iar spectrul disperării poate fi motorul intimității.

Oamenii tind să confunde trei lucruri: depresia, mâhnirea și tristețea. Mâhnirea este în mod clar o reacție. Dacă ai suferit o pierdere și te simți extrem de nefericit, iar după șase luni ești încă foarte trist, dar lucrurile merg ceva mai bine, atunci probabil este mâhnire, iar aceasta probabil va dispărea într-o anumită măsură.

Dacă treci printr-o pierdere catastrofală, te simți îngrozitor, iar după câteva luni abia dacă reușești să te descurci, atunci probabil ai o depresie declanșată de niște circumstanțe îngrozitoare.

Traiectoria ne spune multe. Oamenii cred că depresia e doar tristețe. Este mult prea multă tristețe, mult prea multă mâhnire care nu pornește dintr-o singură cauză.

Pe măsură ce înțelegi ce este depresia și cunoști oameni care au trecut prin asta, afli că erau oameni care la suprafață păreau că au ceva ce semăna cu o depresie relativ ușoară, dar care totuși îi paraliza cu totul.

Sunt și oameni care au, ceva ce părea o depresie severă, dar care totuși au o viață bună în perioadele dintre episoadele de depresie.

Ce anume îi face pe unii oameni să fie mai rezistenți decât alții? Care sunt mecanismele care îi ajută pe oameni să supraviețuiască?

Să ne gândim cum se însănătoșesc oamenii. La început suntem sceptici. Credem că sunt câteva feluri de terapii care merg: medicația, anumite psihoterapii, poate și tratamentul electroconvulsiv, iar că toate celelalte sunt prostii.

Dacă ai un cancer pe creier și spui că stând în cap dimineața 20 de minute te vei simți mai bine, atunci poate că te simți mai bine, însă vei avea în continuare cancer și probabil vei muri din cauza lui. Dar dacă spui că ai o depresie și că dacă stai în cap 20 de minute pe zi te simți mai bine, atunci merge, pentru că depresia e o boală legată de cum te simți, iar dacă te simți mai bine, atunci pur și simplu nu mai ești deprimat.

Astfel devi  mai tolerant față de o mulțime de tratamente alternative.

Frapant este faptul că depresia e percepută în general drept ceva specific clasei de mijloc. Mă gândesc însă cum funcționează într-o varietate de alte contexte depresia în rândul celor săraci.

Oamenii săraci foarte adesea nu sunt tratați. Depresia e rezultatul unei vulnerabilități genetice, probabil răspândită uniform în cadrul populației și are circumstanțe declanșatoare care sunt probabil mai puternice în rândul oamenilor săraci.

Totuși se pare că dacă ai o viață bună, dar te simți mizerabil tot timpul, atunci te gândești: „De ce mă simt așa? Probabil că am o depresie.” Și începi să cauți un tratament. Dacă ai însă o viață îngrozitoare și te simți nefericit tot timpul, atunci felul în care te simți corespunde cu viața ta și nu-ți trece prin cap: „Poate se tratează.”

Însă ce se spune cred că se leagă într-un mod ciudat de antipatia pe care oamenii încă o au față de ideea de tratament, față de ideea că, dacă am începe și am trata oameni din comunitățile sărace, ar fi de fapt o exploatare, pentru că ar însemna să-i schimbăm.

Este un imperativ moral fals care pare să fie peste tot în jurul nostru și anume că tratamentul depresiei, medicamentele și toate celelalte sunt un artificiu, nu sunt ceva natural. Dar cred că este o cale greșită.

Sunt oameni care spun: „Nu cumva oamenii trebuie să treacă prin depresie? N-am evoluat pentru a avea depresii? Nu ține cumva de personalitatea noastră?”

La toate astea aș spune că dispoziția se adaptează, a fi capabil să simți teamă sau frică, bucurie sau plăcere și celelalte stări pe care le avem, toate astea au o valoare incredibilă. Depresiile majore se produc când acest sistem se strică. Când nu se mai adaptează.

Depresia e ceva care continuă tristețea? Într-un fel da, ea continuă tristețea.

Există un anumit grad de continuitate, dar este același fel de continuitate ca în a avea o casă, care se degradează puțin într-un loc, iar tu trebuie să o reabilitezi din când în când, și dacă pleci de acasă pentru mai mulți ani, casa se va degrada și apoi chiar se va dărâma. Problema cu degradarea este ceea ce ne-am propus noi să rezolvăm.

Te simți mai fericit că iei pastile pentru fericire? Nu, nu te simți mai fericit.

Însă nu te mai simți trist că trebuie să trăiești. Cred că simți mai multe, pentru că poți simți tristețea fără să simți lipsa de valoare. Ești trist din cauza dezamăgirilor profesionale, din cauza relațiilor stricate, din cauza globalizării. Acum acestea sunt lucrurile care te întristează.

Mă întreb care este concluzia. Oare acei oameni care au vieți mai bune, cum au reușit să treacă peste depresii mai grave? Care este mecanismul rezistenței? Dacă ignori depresia, aceasta devine mai puternică.

Pe măsură ce te ascunzi, ea crește. Oamenii care reușesc mai bine, sunt cei care pot să suporte faptul că au această problemă. Cei care pot să suporte faptul că au depresie sunt cei care rezistă.

Faptul că îți prețuiești depresia, nu previne o recidivă, în schimb face ca perspectiva unei recidive și chiar recidiva însăși să fie mai ușor de tolerat. Problema nu e atât de mult legată de a găsi un sens mai înalt sau de a decide că depresia ta a avut un sens.

E mai degrabă legată de căutarea unui sens, de gândul că, atunci când va reveni, „Va fi un coșmar, dar voi învăța ceva din asta.” Vei învăța din propria ta depresie, cât de puternică poate să fie o emoție, cum se poate ca ea să fie mai reală decât faptele și am învățat că acea experiență ne-a dat posibilitatea să simșim emoția pozitivă într-un mod mai intens și mai concentrat.

Concluzie

Opusul depresiei nu este fericirea, ci vitalitatea. În zilele acestea viața are energie, chiar și în zilele în care ești trist. Când simți ceva ca o înmormântare în mintea ta undeva… la capătul lumii, vei descoperi ceva în tine însuți, ceva căruia va trebui să îi pui suflet, ceva ce n-ai cuprins în vorbe vreodată.

Cred că deși toți urâm faptul că am fost deprimați și nu ne-ar plăcea deloc să fim iar deprimați, am găsit totuși o cale de a ne iubi depresia. O iubim pentru că ne-a forțat să cautăm și să ne agățăm de bucurie. O iubim pentru că în fiecare zi luăm decizii uneori vitejești iar alteori împotriva rațiunii de moment, pentru a rămâne aproape de motivele de a trăi. Cred că avem astfel privilegiul unei mari bucurii.

Resurse

Depresia ca patima si ca boala (mare) – Dmitri Avdeev

Depresia postnatala – Sandra L. Wheatley

Depresia boala modernitatii – Samuel Pfeifer

Bolile depresive – Tim Cantopher

Deprimarea si tamaduirea ei – Spiridonos Logothetis

Depresia. Consiliere pentru cei afectati si rudele lor – 

Tags
Chestionar Fericire

Bioenergoterapeut

In urma experiențelor paranormale trăite de-a lungul vieții am scris cinci cărti: Mesagerii Luminii, Alternanța, Dimensiunea IV, Bioenergia-Terapie blândă și Miriam. Abonează-te

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

*